O alergare frumoasa, in care am avut de toate: ploaie inainte de cursa si soare in timpul cursei, noroi, zapada dar si poteci numai bune de alergat, o lunga urcare obositoare dar suficient de lina incit sa se poata alerga si coboriri de viteza.
Am apreciat numarul mare de voluntari prezenti pe traseu precum si entuziasmul acestora. Partea de urcare, pe drum forestier, adesea plin de noroi nu a fost cine stie ce interesanta, dar incepind de la CP1 (unde era si punctul de realimentare) se merge pe o poteca, traseul devine foarte fain, se alearga oarecum de curba de nivel dar mai mult la vale, iar in ultima parte se merge pe o curba de nivel pe Tampa, si de pe poteca se vede foarte pitoresc in vale partea veche a Brasovului.
Cu 1:57:17 am terminat in timpul pe care mi-l propusesem (oarecum la noroc, necunoscind traseul) de 2 ore. Dupa ce anul trecut ma zbateam (si nu prea reuseam) sa intru in prima jumatate a clasamentelor la competitiile montane, acum am confirmat forma buna de la Limassol si am terminat tot in primul sfert: locul 88 din 359 finalisti. Este cea mai buna alergare montana a mea de pina acum, un antrenament frumos pentru Moeciu, si un prilej de intilnire cu oameni cu aceeasi pasiune pentru alergare si munte.
Am luat si o mica cadere in timp ce faceam o poza din fuga, m-am impiedicat de o radacina, dar am reusit sa ma echilibrez in ultimul moment si m-am redresat imediat ce am atins solul cu mina. Am ratat al doilea punct de realimentare, nu stiu de ce retinusem ca e undeva pe la km 12. De fapt era pe la 16, cind renuntasem de mult la ideea sa mai astept sa apara. Acolo, la bariera, am vazut o multime de oameni care aplaudau, asa ca am luat-o mai repede :-) si am trecut pe linga masa cu pahare de apa fara sa o observ. Dar partea de neprevazut face si ea parte din frumusetea alergarii pe munte, daca as fi cercetat din timp traseul si as fi planificat toata cursa, poate as fi scos un timp mai bun dar sigur n-ar mai fi fost asa interesant.
Unul dintre concurenti, pe care nu-l cunosc, Stefan Uricariu, a facut acest video care imi place foarte mult. Este bine montat, cu muzica faina si surprinde perfect toate momentele esentiale ale cursei din punctul de vedere al alergatorului.
Si citeva poze facute de mine in timpul cursei (daca la Limassol am alergat mai tot timpul cu o sticla de apa in mana, m-am gindit ca si aici as putea alerga tinind ceva in mana, de data asta a fost camera foto).
A sosit si al doilea maraton montan la care particip.
Daca in Piatra Craiului eram la mine acasa pe cea mai mare parte a traseului, aici nu numai ca habar n-aveam traseul, dar, poate greu de crezut, nici in Moeciu de Sus nu fusesem vreodata pina acum !
Din motive personale nu am putut sa-mi petrec intreg weekend-ul in Moeciu, si ca sa pot totusi participa la maraton am plecat dimineata la 4.30 din Bucuresti, am alergat, iar dupa cursa direct in masina si inapoi in Bucuresti. Sper sa nu mai fie nevoie sa fac vreodata asa ceva, si sa pot sa ma bucur nu numai de alergare dar si de atmosfera de petrecere de dupa cursa.
km 0
Startul m-a prins cind tocmai ce ma apucasem sa-mi aranjez nu stiu ce prin rucsac, asa ca am trecut prin poarta de la plecare printre ultimii. O pornesc in alergare usoara cu grija sa nu patesc ca anul trecut la MPC sa-mi scot sufletul inainte de vreme.
km 0 - km 3
Deja dupa primele sute de metri multi concurenti incep sa o ia la pas, probabil ca sint 'amatorii' de la cursa de cros, ma gindesc. Depasesc ba pe stinga ba pe dreapta, ba prin mijloc, stiu ca sint vreo 3 km de alergat, imi verific ceasul sa vad cit a mai ramas, si imediat ajung la podetul dupa care incepe prima urcare pe poteca.
km 3 - km 5
Stau la coada sa trec pe podet, e o pauza binevenita, apoi o iau repede pe potecuta si continui sa depasesc concurenti cind gasesc o posibilitate sa ma strecor pe linga ei. Pe la km 5 urcarea dificila e cam terminata, e un punct de hidratare doar cu apa, ma intreb daca asta o fi primul punct de realimentare, nimic altceva decit apa ?
km 5 - km 9
Beau repede un pahar si o iau la fuga, poteca e buna de alergat, in urcare si coborire usoara pina la km 9 unde e punctul de realimentare adevarat. Aici redevin lenes si ma pun pe baut si mincat, rog pe un tip de la realimentare sa-mi faca niste poze (multumesc !) si pierd vremea in timp ce un sir lung de concurenti alearga mai departe, pe drum.
km 9 - km 14
O iau si eu din loc intr-un tirziu, alerg prin sat, mai fac cite o poza din fuga, la un moment dat aud un zgomot usor si simt ca parca imi lipseste ceva. Ma intorc si ce vad, camera mea foto era pe iarba dincolo de gard, in curtea unui om. Fac echilibristica sa-mi recuperez aparatul foto de dupa gard si o iau din nou la pas, calc mai 'ca pe oua' sa nu-mi sara iar camera din buzunar.
Si vine iar o coborire abrupta. Incep sa ma supere coboririle astea abrupte, nu pot sa bag viteza ca alunec si lovesc cu degetele mari in virful ghetelor, ma tem sa nu ramin fara unghii, si le-am taiat din carne cu o seara inainte dar tot degeaba.Sint depasit pe coborire de citiva alergatori.
km 18.5 - km 24
La punctul de realimentare de la km 18.5 sint inca in forma, dar urmeaza o portiune de drum care mi se pare deprimanta... drum, masini care trec, praf... alerg cite o suta de metri apoi o iau la pas rapid, iar alerg... merg. Ma gindesc ca traseul ar fi fain pentru o tura de bicicleta, dar de mers de jos nu e prea placut. Deodata ma ia o sete napraznica, tot timpul atent unde pun piciorul nici nu mi-am dat seama ca am gitul uscat si gura incleiata. Bine macar ca e frig si nu ma arde soarele. Mai trag din furtun (mi-am luat camel-back, un mare pas inainte :-) cite o gura de apa, dar nu prea ajuta. Incerc sa o iau mai tare dar inima imi bate nebuneste in piept si nu ma lasa. Ma uit la ceas, 3 ore de la start, peste 21 km, am trecut un pic de jumatate. Nu e rau, dar o sa mai pot tine acelasi ritm inca odata pe atit ? La un moment dat il vad pe un tip din fata mea ca se chirceste linga niste busteni, il intreb daca se simte bine, si imi raspunde in engleza ca face stretching.
km 24 - km 28
Ajung la urmatorul punct de realimentare, oboseala deja m-a cuprins, sint totusi multumit ca am scapat de portiunea de drum prafuit. Beau aproape un litru de lichide. Cu toate astea setea persista, probabil trebuie ceva timp pina sa se absoarba lichidul in organism. Strainezul a ajuns cam deodata cu mine dar a plecat repede, iar cineva de la realimentare ne confunda si imi vorbeste in engleza.
Cobor incetisor, pe drum intilnesc niste cocalari cu berea in mana care par foarte amuzati de ce se intimpla, ma intreaba de premii... ma intreb ce fata ar face daca le-as spune ca e greutatea in bere a cistigatorului, dar sint prea obosit sa am chef de glume. Mai intilnesc un tip care pare sa sufere, il intreb si pe el daca e ok, iar omul imi raspunde in spaniola. Ha, chiar ca avem participare internationala !
Inca o coborire abrupta pina in Moeciu, deja ma exaspereaza coboririle astea, si deodata incepe sa ploua marunt. Nici nu mi-am dat seama cind s-a stricat vremea, concentrat fiind doar la alergare. Ajung in 4:03 jos, si ma reped la realimentare.
km 28 - km 34
Stau citeva minute sa ma hidratez, mai ciugulesc cite ceva si aud cum vine din bucla 3 Alin Tanase, care tocmai termina pe locul 3. Am un sentiment de admiratie amestecata cu deprimare cind ma gindesc ca eu mai am de alergat inca o bucla, iar altii deja au terminat. Dar n-am ce face, puteam sa ma inscriu la cros daca vroiam sa fie usor, si incet-incet pornesc in urcare pe bucla 3. Urcusul parca nu se mai termina, am pierdut mult din viteza, privesc la ceas cum se scurg kilometri, apoi sutele de metri, zecile de metri, din cind in cind mai vine cineva din urma si ma depaseste, la un moment dat ma trezesc ca imi pling singur de mila, imi zic incetisor, 'vai de capul meu ce greu e', si cind imi dau seama de asta ma ia risul, 'sa mor si nu ma las !' imi zic, ah, asta sint eu ! Am depasit momentul greu, acum urcarea merge mai usor, si nu peste multa vreme sint sus.
Iar coborire, apoi o mica portiune de drum forestier pina la punctul de realimentare. Stau putin de vorba cu cei de la realimentare care sint foarte draguti si ma incurajeaza. O fata imi spune ca sint pe locul 140, nu-i rau, ma gindesc, sint inca in prima jumatate, eu aveam impresia ca am ramas printre ultimii.
km 34 - km 42
Informatia asta ma mobilizeaza sa o iau din loc, si ultima mare urcare nu mi se mai pare atit de dificila, e si padure, e si frig, mie asta imi place. Cind ajung sus e deja o ninsoare deasa ca nu mai vad pe unde sa o iau, sint doar in tricou dar nu mi-e frig decit putin la brate. 'Daca ti-e frig inseamna ca nu te misti destul de repede' e vorba mea. O gura de ceai fierbinte e binevenita la ultimul punct de control, in cel mai inalt punct al traseului. Ar fi bun cu rom, dar merge si asa... Imi aduc aminte ca am citit ca Maratonul Baikal e singurul unde votca este bautura oficiala, eh, as trage un paharel - doua, asta e un concurs care nu trebuie ratat :-)
Dar gata cu visarea, beau repede ceaiul si-i dau la vale prin ninsoare, mi se pare nostim sa alerg asa doar in tricou. Mai depasesc, mai sint depasit, hmm... e cazul sa dau tot ce pot. Incep si trag cit pot de tare pe ultimii kilometri, e bine ca ma uit la ceas si vad cum trec repede, nu mai e ca la urcare cind am facut 25 minute pt un km jumatate. Si se termina, bineinteles, iar cu o coborire abrupta in care sint din nou depasit, ma simt frustrat, nu e vorba ca nu pot merge mai repede din cauza oboselii, ci imi lipseste tehnica si incaltarile potrivite. In fine scap si de coborire, trec peste un podet si ajung la sosea, alerg ultimele sute de metri in timp ce lumea ma incurajeaza de pe margine, din boxe se aude 'hai Andrei !', imi e putin cam jena, parca-s mare vedeta, Cornelia si Silvia stiu sa faca o atmosfera extraordinara, si ajung la poarta gonflabila unde e sosirea, aproape ca dau peste fata care vine sa-mi puna medalia de git, dar ma opresc in ultimul moment.
Uau, am facut-o si pe asta !
Am ratat cu putin tinta pe care mi-o propusesem, sa termin in prima jumatate. Pina la urma n-au fost 300 de participanti, ci doar 272 care au luat startul, iau eu am terminat pe 139, un pic dincolo de jumatate. Nu-i bai, sint totusi multumit de cum am mers. Cu 6h25', am scos cu mai bine de o ora jumatate mai putin ca la Maratonul Piatra Craiului.
Acum citeva cuvinte despre cursa.
Mi s-a parut mai greu decit MPC-ul. E o impresie personala, nu spun ca e mai greu la modul absolut. Poate si din cauza ca am plecat obosit in cursa, ca nu stiam drumul... M-a cam deprimat portiunea de urcare pe drum de masini, si nu mi-a placut ca sint multe coboriri abrupte pe iarba si pamint. Ce mi-ar fi placut un grohotis ca in Crai... Dar in rest, drumul a dus prin locuri incintatoare, mai ales bucla 1 mi s-a parut superba (sau poate ca atunci eram eu mai odihnit si mai atent la peisaj).
Ah, si un lucru mi-a lipsit: supa la plic ! Anul trecut, la MPC, coborind obosit si inghetat la Plaiu Foii, m-a uns pe suflet supa calda de la punctul de realimentare. Ar fi prins tare bine si acum, in ninsoarea de la Gutanu. Cind am ajuns acasa dupa maraton, am baut un litru de supa calda ca la Plaiu Foii :-)
M-am dus cu mari asteptari pentru ca stiam ca acest maraton e visul devenit realitate al gemenelor Cornelia si Silvia David. Speram la un concurs la fel de reusit ca MPC-ul. Si exact asa a si fost, o organizare excelenta si o atmosfera pe cinste.
Daca acum am doua maratoane montane la activ si ma pregatesc pentru primul de plat, pot spune ca in mare parte e si datorita entuziasmului Corneliei, alaturi de 'inconstienta' colegului meu Nic, care inca de pe vremea cind alergam 2-3 km visa la maraton, precum si unei carti care pe mine m-a inspirat enorm, e vorba de 'born to run' desigur.
Si nu sint singurul: in timp ce urcam bucla doi s-a intimplat sa trec pe linga o fata care tocmai povestea ca datorita Corneliei alearga. Dincolo de performantele lor ca sportive, cele doua surori au ceva care nu se poate explica in cuvinte, un talent fantastic sa mobilizeze oamenii, si cred ca darul acesta pe care-l au e mult mai important decit un loc pe podium intr-o competitie.
Fetelor, va datorez momentele grele dar atit de frumoase din aceasta zi ! Si pentru ca vreau sa dau si eu ceva inapoi, la anul puteti conta pe mine ca voluntar.
Ei, si a venit si marele concurs pentru care m-am pregatit de fapt toata vara. In ultimele 2 saptamini 'antrenamentele' au constat in a sta la serviciu cit mai tirziu seara si in weekend, cit mai multe ore pe scaun si cit mai putina miscare. Deh, asta-i viata !
Vineri am plecat cu familia, incarcati cu bagaje, catel si purcel la pensiunea noastra draga din Poiana Marului, la Tanti Mia. Seara am fost in Zarnesti sa ma inscriu, si la sedinta tehnica, desfasurata la Casa de Cultura, intr-o liniste totala.
A doua zi dimineata, cu emotii si bucurie, ajung la start, cu, poate, cel mai greu rucsac dintre toti participantii. Cind mi l-a vazut, cu o seara inainte, Cornelia m-a intrebat daca chiar vreau sa merg cu el ? Dar eu, batman, batman, mi-am pus o gramada de lucruri de schimb, peste 2 litri de apa, mincare cu care m-am intors acasa si lucruri fara de care nu merg la munte, dar total inutile acum: camera foto grea, briceag, frontala.
Deci, echipat ca de o plimbare, pornesc si eu in dimineata friguroasa cind ii vad pe cei din fata ca o iau la fuga, cam mirat ca nu s-a auzit startul. Drumul prin Zarnesti pina la Gura Riului il facusem de nenumarate ori la urcarea sau coborirea de pe munte, si de fiecare data mi s-a parut interminabil. De data asta nici nu m-am dezmeticit bine ca m-am si trezit ca intru pe macadamul spre Fintina lui Botorog. Lumea iese pe la porti, ne aplauda, alergam ca niste minji, cu bucurie. Numai ca, luat de val, am pornit cam tare, si deja dupa 2-3 km eram obosit, am incetinit, moment in care au inceput sa ma depaseasca puhoaie de alergatori, iar mie sa-mi scada moralul precum mercurul in termometru. Incepe urcusul spre Magura, reusesc sa ma tin dupa cei din fata, dar mi se pare greu, acesti primi kilometri pina la primul punct de realimentare au fost pentru mine cei mai grei din toata cursa. Totusi nu pot sa nu trag cu ochiul, din fuga, la peisajul superb. In putin sub o ora trec pe linga Casa Folea. Urmeaza o urcare prin padure unde de abia ma mai tirasc, ajung pe plat in Poiana Joaca, unde nu depasesc decit un melc, iar o multime de lume trece de mine. La punctul de revitalizare de la Table ajung in 1.45. Maninc banane si beau suc in tacere, sint prea obosit si ca sa vorbesc.
Dar cele citeva minute de pauza ma refac complet, parca sint alt om, alerg in viteza mai departe... dar nu ma tine mult. Incepe urcusul spre Saua Funduri.
Eh, dar mie imi place sa urc repede, aici toata lumea o ia mai incet si am un avantaj. La inceput sint inca depasit, apoi, pe masura ce ma odihnesc, ei da, urc si ma odihnesc in acelasi timp :-), incep sa merg mai bine si sa mai depasesc si eu. E ceata, din fata se aud fluierele salvamontistilor. Nu dupa multa vreme ajung in creasta si apoi in citeva minute la coborirea spre Valea Urzicii. Au trecut 3 ore si 10 min. In creasta dam peste un fel de mazariche, o ploaie-ninsoare inghetata. Sintem toti imbracati subtire si nici nu simtim frigul, e cald cit timp nu ne oprim.
Aici incepe portiunea pe care o cunosc din traseu, dar pe care, nu stiu de ce, niciodata nu pot sa merg repede, dar sa mai si alerg. Din pacate organizatorii au indepartat grohotisul de pe coborirea abrupta din creasta, in ideea ca cei de sus sa nu arunce cu pietre in cei care au coborit deja. Mie nu mi se pare o idee buna, dar probabil ca ei stiu mai multe. E foarte usor si placut sa cobori pe grohotis, si groaznic de nasol sa trebuiasca sa cobori pe o poteca de pamint alunecos. Dar majoritatea participantilor nu prea le au cu muntele si se sperie de grohotis. Am observat de alftel ca eram singurul care cobora cu fata la stinca pe saritori. Cind in sfirsit ajung la o portiune de grohotis imi dau drumul fericit spre disperarea unui concurent aflat in fata care ma roaga sa o iau mai incet, fiind cam speriat sa nu-l iau la vale si pe el, nu stiu de ce, ca ar fi ajuns mai repede asa :-).
Merg incet pe toata portiunea pina la Spirlea, nu vreau sa ma obosesc prea tare ca ma gindesc ca e o cursa lunga si mi-e sa nu clachez la final. Pe linga mine ceilalti discuta de cite geluri au bagat deja, unul doua, altul trei. Moshule, stai bine, imi zic, daca esti in rind cu astia tinerii si fara sa bagi nici un gel. Care va sa zica, am alergat 'curat' toata cursa, fara cafeine si taurine :-). Dar am luat un baton energizant cu carbohidrati, recunosc :-) Aici se merge mai lejer, toata lumea discuta, intru si eu in vorba cu baietii, ne incurajam reciproc.
De la Spirlea e numai vale, bag viteza, mai alerg si pe drum cit mai pot, am grija tot timpul sa nu-mi mai scot sufletul cum am facut la inceput, cum simt ca obosesc, cum reduc pasul. Dupa 5.23 h ajung la punctul de rehidratare de la Plaiu Foii impreuna cu un alt baiat, alergam ultimii metri sa parem in forma :-). La cort inghit pe nerasuflate vreo 4 pahare de supa calda, ah... ce bine mi-a cazut ! si niste suc, de mai am putin si sint plin pina in git. Eram deshidratat rau, dar cu sticlele pline in rucsac, deh.... mi-era greu sa ma opresc, sa scot rucsacul, plus ca la fiecare oprire ma mai depaseau citiva, ceea ce nu-mi dadea un sentiment prea placut. Dar de simtit ma simteam deja mai bine decit la punctul de la Table, eram bine dispus acum. Hai, la drum, ca eu cu lenea mea bineinteles ca o lalai cit mai mult, au plecat de mult concurentii care sosisera dupa mine, iar eu, tot cu poze, telefoane, sucuri...
Urmeaza urcarea spre Diana, spaima alergatorilor de plat. Merg cu pas lejer, avind grija sa nu ma obosesc :-), dar fara sa ma opresc. Cu toate ca nu merg deloc repede, depasesc citiva concurenti care se straduie sa mearga chiar si mai incet, si inca citiva care fac opriri. De ce or avea nevoie sa se opreasca, imi zic facind pe grozavul, eu ma simt chiar foarte bine. Ajung relativ odihnit la Diana dupa o ora si un sfert si-i dau repede la vale dupa o fata care coboara foarte bine. Imi fac praf unghiile de la degetele mari, dar nici nu simt durerea, am grija doar sa ramin in coasta fetei. Ce bine e sa ai un iepure dupa care sa alergi, parca totul devine mai usor. In schimb nu-mi place senzatia cind cineva imi sufla in ceafa, prefer sa ma dau la o parte. Vine repede si punctul de realimentare de la Coltii Chiliilor, unde aflu dezamagit ca n-au supa. Beau niste ceai si suc cam neplacut la gust, maninc banane, si iar lenevesc mai mult decit ceilalti... "No mai repede ma, ca vin aia din urma" - imi amintesc de cintecul lui Mircea Florian. Ma grabesc sa prind un grup pe care l-am depasit in urcare, acum sint la vreo suta de metri in fata, trag tare si-i ajung din urma. Noroc cu ei ca ii vad ca alearga, ca altfel nu stiu daca-mi gaseam motivatie sa mai bag viteza. Fata dupa care m-am tinut la coborire e in fruntea grupului, alerg si eu dupa ei cit pot, daca la un moment dat grupul o ia la pas ma bucur ca nu mai trebuie sa alerg, dar doar pentru citeva secunde, pentru ca unul sau altul din grup reincepe repede alergatul, si ceilalti dupa el. Alerg din ce in ce mai bine, ma simt mai odihnit decit in primii kilometri. Unul din grup o lasa mai moale, si il depasesc. Alergarea ma prinde, picioarele merg singure, parca as vrea sa ma opresc si sa o iau la pas, dar mi se pare prea greu, e mai usor sa continui asa, pe pilot automat. Si asa, incet, incet, depasesc tot grupul in afara de fata care are deja un avans considerabil. Ultimul pe care-l depasesc ma incurajeaza, ii multumesc in gind pentru gest, dar, nemaiavind pe nimeni in fata imi pierd motivatia sa mai grabesc pasul, si in plus intru pe asfalt, in Zarnesti, si nu-mi place dupa ce am alergat pe poteci de munte sa simt acum asfaltul sub picioare. Tipul care m-a incurajat ma depaseste, ii strig si eu un "hai, hai", si ma tin dupa el, ultimele sute de metri parca nu se mai termina, simt deodata oboseala, o iau la pas, la un moment dat un baiat din Zarnesti imi spune ca mai sint doar 100 de metri, stim si eu si el ca nu e asa, dar totusi incurajarea lui ma face sa incep din nou sa alerg. Vorba vine alerg, e un fel de jogging jalnic, tipul din fata mea merge la pas, iar eu, alergind, ramin constant la citiva metri in spatele lui :-) Realizez ca de abia ma tirasc si nu inteleg cum de nu ma depasesc cei din spate, apoi ma prind ca si ei sint la fel de varza ca mine. Dar mai e putin, acum chiar sint numai 100 de metri, imi vad masina unde am parcat-o dimineata si ma gindesc ca in citeva secunde voi ajunge, dupa colt e finishul, accelerez si deodata vad lumea adunata ca la urs, strigate, talangi, Cornelia sufla intr-un fel de vuvuzela, aplauze, ridic bratele sus si trec ca un invingator.
Nu-mi vine sa cred ! Am terminat un maraton pe munte ! Nu m-am indoit nici o clipa, am stiut tot timpul ca voi reusi, si totusi, acum cind s-a terminat, parca nu-mi vine sa cred !
7h:58 - timpul meu
Timpul cistigatorului: Adi Bostan, un incredibil 3:55 !
Mai, ce tare sint, am alergat de doua ori mai mult ! :-) Ce va ziceam, lenesul mai mult alearga, dragii moshului !
Am avut 2 obiective: primul sa termin, iar al doilea, daca se poate, sa ma incadrez in 8 ore. Le-am realizat pe amindoua. La anul, incerc sa fiu mai putin relaxat si mai antrenat, si sa scot 6:45, e greu, dar stiu ca pot !
Vreau sa le multumesc tuturor pentru primirea calduroasa pe care au facut-o, pentru momentul acela de la final a meritat sa alerg tot maratonul. Le multumesc organizatorilor care au facut o treaba excelenta, au adus salvamontisti pe munte, puncte de control, de realimentare, au marcat foarte bine tot traseul, au montat corzi fixe pe coborirea din creasta, au adus chiar si un elicopter la Plaiu Foii, au cumparat cadouri pentru toti copiii care au participat la cursele lor, tricouri pentru participanti, medalii si diplome pentru cei care au terminat. O organizare profesionista, pot spune cu mina pe inima.
Mariusica s-a asezat si el foarte frumos la start in cursa copiilor, numai ca s-a speriat cind a inceput lumea sa aplaude, sa fluiere si sa faca galagie, si s-a oprit. Dar pina la urma, cu ajutorul Elenei a trecut linia de sosire. Din pacate eu am ajuns cu un sfert de ora mai tirziu si nu l-am vazut.
Urmeaza bulz-party :-), spectacol, in sala e o galagie infernala, imi aduc aminte de linistea mormintala de cu o seara inainte cind se auzea doar vocea lui Lucian Clinciu care ne povestea despre traseu, vine premierea, cu cel mai frumos moment al serii cind sala intreaga se ridica in picioare si-l aplauda pe dl. Chiurlea senior, care, la 71 de ani e finisher... si punem capat unei zile pline si frumoase.
Si citeva concluzii la final:
Toata lumea m-a intrebat daca a fost greu. Nu, nu a fost greu. Sa faci MPC-ul in 8 ore nu ar trebui sa fie greu pentru un barbat in putere. Sint sigur ca e greu sa-l faci in 6, sau 5, sau 4 ore, dar in 8, nu. A fost ca o plimbare la munte mai grea. Am facut ture de iarna, cind spargeam zapada pe vai, mult mai solicitante din punct de vedere fizic (si mai lungi ca timp).
Multi au impresia ca am facut cine stie ce performanta. Nu este asa. Ar trebui sa fie la indemina oricui. Performanta, negativa, este ca cei mai multi tineri nu pot nici sa alerge un kilometru (si eu am fost asa nu de mult) si nu li se pare nimic in neregula cu asta.
Am facut greseli: am plecat cu rucsac prea greu, cu apa pe care am carat-o degeaba ca nu m-am oprit sa o beau. Data viitoare imi iau clar un camelback. Am pornit prea tare, si m-am obosit aiurea in primii kilometri.
Dar in cele din urma experienta pe care o am in mersul pe munte m-a ajutat mult. Mi-am revenit si am stiut cum sa urc fara sa-mi pierd suflul, am stiut cum sa cobor pe grohotis, ce ritm sa tin, cum sa-mi dozez efortul.
Urmeaza: semimaratonul Bucuresti, 17 octombrie. Pacat ca e fara grohotis... Epilog:
